Riscul ca rezultat al relației om–mașină, nu ca „atribut” al mașinii
În practica evaluării riscurilor conform ISO 12100, analiza ajunge frecvent să fie redusă la o listă de pericole „existente în mașină”. Este o abordare firească la prima vedere, dar conduce ușor la simplificări care, din perspectiva proiectării, au valoare limitată. Standardul nu tratează riscul ca o proprietate intrinsecă a mașinii. Riscul nu are sens în afara utilizării. El apare abia în momentul în care omul interacționează cu mașina, executând anumite sarcini, în anumite condiții.
Această diferențiere este esențială pentru modul de desfășurare a analizei. Dacă riscul este perceput doar ca o sumă de pericole tehnice, se pot omite tocmai situațiile în care pericolul devine efectiv. Elemente periculoase pot fi prezente în mașină permanent, însă atâta timp cât operatorul nu poate ajunge la ele în timpul realizării unei sarcini, riscul rămâne unul mai degrabă teoretic.
ISO 12100 orientează gândirea proiectantului către relație și context. În loc de întrebarea „ce pericole există în mașină?”, standardul conduce către „în ce momente ale funcționării omul se află în zona de influență a pericolelor și din ce motiv?”. Această schimbare de accent modifică natura întregii evaluări: analiza nu mai este una statică, ci începe să reflecte modul real de utilizare al mașinii.
O astfel de perspectivă ajută și la înțelegerea faptului că accidentele apar rar în condiții „ideale” de funcționare automată. În majoritatea cazurilor, incidentele se produc atunci când mașina lucrează într-un regim diferit de exploatarea normală, iar omul desfășoară activități auxiliare, de intervenție sau neuzuale. În aceste momente, relația om–mașină se schimbă, iar pericolele care anterior erau separat controlate sau izolate devin accesibile.
A trata riscul ca rezultat al relației, și nu ca o caracteristică a mașinii, conduce la decizii de proiectare mai bine fundamentate. În loc să se urmărească „eliminarea pericolelor în general”, proiectantul se concentrează pe limitarea expunerii omului în situații concrete de utilizare. Această logică stă la baza abordării ISO 12100 și trasează direcția analizei ulterioare: de la stabilirea contextului de utilizare, prin identificarea sarcinilor și a stărilor mașinii, până la selectarea măsurilor eficiente de reducere a riscului.
Evaluarea riscului: limitările mașinii ca premisă pentru o evaluare relevantă
Orice analiză de risc cu utilitate reală pentru proiectare trebuie ancorată în contextul concret de utilizare al mașinii. Tocmai acest rol îl are definirea limitărilor mașinii. Nu este o etapă „de formă” sau una administrativă, ci momentul în care proiectantul stabilește în ce limite va fi analizat riscul și la ce mod real de lucru trebuie raportată evaluarea.
În lipsa unor limitări clar definite, evaluarea riscului devine rapid abstractă. Mașina nu mai este privită ca un echipament tehnic concret, care funcționează într-un anumit mediu, ci ca un model teoretic în care totul „ar trebui” să se desfășoare conform presupunerilor. ISO 12100 se delimitează consecvent de o astfel de abordare, plecând de la premisa că mașina va fi utilizată în condiții departe de a fi ideale.
Limitările mașinii acoperă mult mai mult decât destinația ei tehnologică. Ele includ, între altele:
ce sarcini se vor realiza la mașină în exploatarea normală,
ce activități auxiliare și intervenții sunt inevitabile,
cine va avea acces la mașină și în ce măsură,
în ce condiții de mediu va funcționa,
cum arată întreg ciclul de viață, de la instalare până la demontare.
Un aspect esențial este să fie luate în calcul comportamentele reale ale oamenilor, care decurg din practica de lucru, nu doar din prevederile instrucțiunilor. Presiunea timpului, rutina, oboseala sau nevoia de a reporni rapid producția nu sunt „abateri” excepționale — sunt situații uzuale în mediul industrial. ISO 12100 pornește de la existența acestor realități și cere ca ele să fie integrate încă din etapa de definire a limitelor mașinii.
Dacă limitele mașinii sunt stabilite prea îngust, riscul va fi subestimat în mod sistematic. Activitățile realizate rar, în condiții diferite față de exploatarea normală, vor rămâne în afara analizei, deși tocmai acestea sunt frecvent asociate cu niveluri ridicate de pericol. În schimb, o definire prea generală a limitelor duce la o evaluare lipsită de precizie, în care situații de utilizare diferite sunt tratate la grămadă.
În abordarea ISO 12100, limitele mașinii nu reprezintă un scop în sine. Ele sunt reperul pentru identificarea ulterioară a sarcinilor, a stărilor mașinii și a situațiilor periculoase. Abia pe această bază se poate trece la evaluarea riscului, astfel încât aceasta să reflecte condițiile reale de lucru, nu doar ipotezele de proiectare.
Corelarea evaluării riscului cu documentația tehnică a mașinii
În practica de proiectare se întâlnește adesea o abordare în care evaluarea riscului este tratată ca un document „separat” față de dosarul tehnic. ISO 12100 indică însă o perspectivă diferită: evaluarea riscului și documentația tehnică sunt legate inseparabil, deoarece descriu același obiect – mașina – din unghiuri diferite.
Evaluarea riscului identifică sarcinile, stările mașinii, situațiile periculoase și evenimentele periculoase. Documentația tehnică descrie, în schimb, cum a fost proiectată mașina, ce soluții au fost adoptate și cum trebuie utilizată. Când aceste două componente nu sunt coerente între ele, apare o lacună care, în practică, se traduce prin instrucțiuni neclare, măsuri de protecție ineficiente sau dificultăți la auditare.
Abordarea orientată pe sarcini în evaluarea riscului facilitează legătura directă dintre rezultate și documentație. Fiecare sarcină identificată în evaluarea riscului ar trebui să se regăsească în documentația de utilizare sau de service/mentenanță. Dacă o sarcină este considerată critică din perspectiva riscului, absența ei din documentație este un semnal clar de neconcordanță în procesul de proiectare.
La fel de importantă este corelarea evaluării riscului cu documentația de construcție și cu cea electrică. Deciziile de proiectare privind apărătorile, sistemele de comandă, modurile de operare sau procedurile de resetare nu sunt întâmplătoare – ele rezultă din analiza riscului. Documentația tehnică trebuie să permită urmărirea acestei logici: de la recunoașterea situației periculoase, prin identificarea evenimentului periculos, până la soluția tehnică implementată.
ISO 12100 pornește de la ideea că documentația nu este doar un „produs final”, ci o componentă a procesului de reducere a riscului. Rolul ei este să sprijine executarea în siguranță a sarcinilor, nu doar să bifeze o cerință formală. De aceea, documentația elaborată fără raportare la sarcini și la rezultatele evaluării riscului își pierde utilitatea practică.
Într-o abordare sistemică, documentația tehnică, instrucțiunile de utilizare și evaluarea riscului formează un ansamblu coerent. Orice modificare de construcție, de comandă sau de organizare a activității ar trebui să conducă la reanalizarea sarcinilor și la actualizarea documentației. Doar astfel procesul de reducere a riscului își păstrează continuitatea și eficiența pe întreg ciclul de viață al mașinii.
Evaluarea riscului: Relația dintre sarcini și măsurile de protecție
Una dintre confuziile frecvente în practica evaluării riscului este alegerea măsurilor de protecție exclusiv în raport cu pericolele. O astfel de abordare duce la situații în care protecțiile sunt corecte „pe hârtie”, dar eșuează în utilizarea reală a mașinii. ISO 12100 impune o gândire diferită: măsurile de protecție trebuie evaluate în contextul sarcinilor, nu doar în contextul pericolelor.
Pericolul poate fi prezent permanent, însă modul concret de executare a sarcinii determină dacă și în ce măsură persoana este expusă. Dacă o măsură de protecție îngreunează realizarea lucrării, în practică devine susceptibilă de ocolire sau de dezactivare. Standardul pornește de la premisa că astfel de situații sunt previzibile și trebuie luate în considerare în evaluarea riscului.
De aceea, alegerea măsurilor de protecție ar trebui să răspundă la întrebările:
ce sarcini se execută la/în legătură cu mașina,
care dintre acestea necesită acces în zonele de acțiune ale pericolelor,
în ce stări ale mașinii sunt realizate aceste sarcini,
dacă protecțiile proiectate permit executarea sarcinii în condiții de siguranță.
De exemplu, o apărătoare care elimină eficient accesul la zona periculoasă în timpul funcționării normale poate, în același timp, să îngreuneze semnificativ curățarea sau reglajele. Dacă operația de curățare se face periodic, iar pentru executarea ei este necesară demontarea apărătorii, riscul nu dispare – își schimbă doar forma de manifestare. ISO 12100 indică faptul că, în astfel de situații, trebuie avute în vedere soluții de proiectare alternative care să reducă expunerea în timpul acelei sarcini specifice.
Abordarea orientată pe sarcini conduce la o selecție mai nuanțată a măsurilor de protecție. În locul unei soluții „universale”, se aplică măsuri adaptate sarcinilor concrete și stărilor mașinii. Astfel, protecțiile devin nu doar eficiente din punct de vedere tehnic, ci și acceptabile în utilizarea reală.
Rolul informațiilor pentru utilizare în contextul sarcinilor
ISO 12100 precizează clar că informațiile pentru utilizare sunt unul dintre elementele reducerii riscului, însă nu pot înlocui soluțiile de proiectare sau măsurile tehnice de protecție. În practică, aceasta înseamnă că instrucțiunile, avertizările și procedurile trebuie raportate la sarcini reale, nu la pericole descrise abstract.
Informațiile pentru utilizare ar trebui să răspundă la întrebarea cum se execută în siguranță o sarcină concretă, nu doar să semnaleze existența unui pericol. Dacă documentația prezintă riscurile la nivel general, utilizatorul nu poate transforma această informație în pași practici de lucru.
O abordare orientată pe sarcini a informațiilor pentru utilizare înseamnă că:
instrucțiunile sunt corelate cu operații/categorii de activități bine definite,
procedurile țin cont de starea mașinii în care se desfășoară sarcina,
avertizările se referă la situații reale de apariție a pericolului.
De exemplu, o informare privind riscul de mișcare neașteptată are valoare numai dacă utilizatorul înțelege în ce sarcină și în ce moment poate apărea această mișcare. O avertizare generică nu previne erorile, în timp ce descrierea secvenței corecte de acțiuni la deblocarea unei blocări poate reduce efectiv riscul.
ISO 12100 consideră că informațiile pentru utilizare sunt eficiente doar atunci când utilizatorul le poate aplica fără interpretări suplimentare. De aceea, documentația ar trebui dezvoltată în paralel cu analiza sarcinilor, nu tratată ca un pas separat, la finalul proiectului. Numai astfel, informațiile pentru utilizare devin un sprijin real pentru siguranță, nu un simplu element formal.
Evaluarea riscului: modificarea gradului de automatizare și caracterul riscului
ISO 12100 nu definește direct noțiunea de „nivel de automatizare”, însă analiza standardului conduce la o concluzie clară: modificarea gradului de automatizare schimbă caracterul riscului, nu doar nivelul acestuia.
Pe măsură ce automatizarea crește:
se reduce expunerea directă a persoanei în timpul funcționării normale,
crește importanța sarcinilor de intervenție și de supraveghere,
crește riscul de evenimente periculoase asociate cu un comportament neașteptat al mașinii.
Automatizarea mută adesea operatorul din rolul de execuție în rolul de supraveghere. Asta înseamnă că riscul nu dispare, ci se concentrează într-un număr mai mic de sarcini, cu un potențial de consecințe mai ridicat. Exemple tipice sunt activitățile de resetare, diagnosticare sau comandă manuală după apariția unei avarii.
ISO 12100 indică necesitatea reevaluării riscului după orice modificare semnificativă a nivelului de automatizare. Sarcinile care anterior erau realizate manual pot fi eliminate, însă în locul lor apar sarcini noi, de multe ori executate mai rar, dar în condiții cu risc crescut.
Un proiectant care analizează riscul exclusiv din perspectiva pericolelor poate considera automatizarea o măsură suficientă. Abordarea orientată pe sarcini arată însă că automatizarea modifică profilul de risc, nu doar nivelul acestuia. De aceea, orice schimbare a arhitecturii de comandă trebuie evaluată prin prisma sarcinilor noi și a situațiilor de pericol nou introduse.